*text scris inițial pe 16 Martie 2020*
E greu să crești un copil cu seninătate, cum ne îndemna un fost profesor zilele trecute, când e atâta moarte în jur (https://www.edupedu.ro/cum-iti-gestionezi-emotiile-cand-esti-cu-laptopul-in-brate-si-copilul-in-spate-andrei-miu-profesor-de-neurostiinte-cognitive-daca-expunem-copiii-la-reactii-exagerate-suntem-de-a-dreptul-iresponsa/). Mai exact, 672 de morți în plus față de ziua precedentă.
Pe noi pandemia ne-a prins la finalul unei vacanțe de poveste la bunici, într-una din zonele cele mai frumoase din Italia, la câțiva kilometri de orașul Bergamo, provincia Lombardia - orașul și regiunea cele mai brăzdate de moarte în ultimele săptămâni. N-aș fi crezut vreodată că o să simt altceva decât încântare față de locurile astea care mi-au liniștit ochii și sufletul ani la rând.
Acum, până și o ieșire scurtă pe balcon îmi face greață. Sunetul constant al sirenelor, precedat de tânguiala câinilor din vecini, îmi face greață. Bilanțul zilnic de la radio îmi face greață. Frica, mai mult ca oricând, îmi provoacă greață.
Sigur, moarte este oricând in jurul nostru - statisticile cu cei care mor de boli cardiovasculare, diabet sau cancer sunt reale. Dar parcă niciodată aerul nu a fost așa îmbibat cu neviață ca acum, când crematoriile ard zi și noapte.
Nu știu cât o să mai stăm aici. Am încercat in repetate rânduri să sun la ambasadă, consulat și numere de toate culorile - in definitiv, nimeni nu îmi poate spune concret cum pot să ies din zona morții cu un sugar in brațe. Nimeni nu îmi poate garanta când și cum și unde o să ajungem dacă ne pornim la drum. O să aflăm probabil intr-o noapte când, mânați de frică și de greață, vom porni la drum cu speranța că vom ajunge teferi și împreună într-un loc numit Acasă.
Sursa foto: La vita é bella (1997)