E a doua oară în viață când, după perioade lungi departe de Omul meu, simt această “foame de piele”.
Prima dată, pe când nu știam că it’s a real thing și că nordicii chiar au un termen pentru asta (“hudsult”, în daneză, s-ar traduce exact ca “foame de piele”), se întâmpla într-una din cele mai frumoase perioade din viața mea.
Eram într-un oraș pe care îl adoram, eram nebun de fericită de experiența pe care o trăiam, și cu toate astea, nu de puține ori mi s-a-ntâmplat să mă trezesc plângând pe stradă sau să ies din magazin în lacrimi pentru că mă simțean cea mai singură fată de pe planetă, deși eram înconjurată de vreo nouă milioane de oameni.
E o senzație sfâșietoare să știi că trăiești una din cele mai minunate experiențe din viața ta, dar să nu ai cu cine să o împărtășești.
E ca atunci când ești copil și primești fix cadoul pe care ți-l doreai, dar te întristează gândul că nu ai cui povesti.
E o senzație cât se poate de fizică, de parcă toată pielea ți se usucă și se desprinde așa foițe, în lipsa unei atingeri care să-ți dea fiori și să-ți aducă aminte că trăiești.
Erau zile în care singurul contact uman era poate cu omul care îți înmâna cafeaua de dimineață sau omul grăbit care se bușea de tine la metrou, cerându-și scuze că te-a atins, când de fapt ție îți venea să-i strigi “Mulțumesc! Nici nu știam că mai am brațul ăla. Îți mulțumesc că mi l-ai redat!”.
De data asta, lucrurile stau un pic altfel. Slavă Domnului, am un ghemotoc de om care se lipește de mine și îmi încălzește sufletul.
Dar e diferit. În îmbrățișările cu A. tot timpul eu voi rămâne adultul protector, căruia i se abandonează când totul devine copleșitor.
De data asta, mi-e foame și mie de brațele Omului care mă ține la adăpost chiar și de mine însămi.
Mi-e dor și jale de o îmbrățișare docilă în care suntem amândoi, prezenți în egală măsură, străini și familiari deopotrivă, cu mâinile care se regăsesc după o vreme și își povestesc pe unde au umblat și ce și-au dorit de când nu s-au mai atins.
After all, happiness is only real when shared.
