E ceva magic când îți vezi părintele cu copilul tău pentru prima dată.
Simți cum îți crește inima (la propriu) și ți-e mai mare dragul să-i auzi gângurind cu afecțiune pe limba ghemotocului de om; apoi te uimesc cu creativitatea de a se juca cu cele mai banale obiecte minute in șir (nu credeai că părinții tăi mai pot avea atâta răbdare); cu grija pentru fiecare scâncet și doleanță a lui.
Și pentru ei, copiii ăștia vin ca un nou început, un nou capitol din povestea vieții pe care o pot scrie de la zero, pe o foaie curată cu un creion ascuțit.
Pentru toți bunicii, nepoții sunt o șansă de izbăvire pentru greșelile pe care le-au făcut cu proprii lor copii.
O cale de a-și ispăși păcatele părintești, nu neapărat in mod voit, ci mai degrabă tăcut - cu fiecare poveste pe care o rostesc, cu fiecare cântec pe care îl fredonează, cu fiecare privire tandră, e felul lor de a-ți spune “îmi pare rău că ție nu ți-am cântat/ șoptit/ citit mai mult. Atâta am știut atunci, atâta am făcut.”
E ceva magic și dureros în același timp când îți vezi părintele cu copilul.
Ca adult, ți se umple sufletul de mulțumire să știi că puiul de om va fi iubit, adorat și îngrijit și de ei.
Însă copilului din tine i se chircește inima și ii vine să fugă și să se ascundă într-un colț și să plângă de regret că niciodată el nu va mai fi atât de iubit și adorat ca noul pui de om; niciodată nu va mai fi doar fiica/ fiul cuiva.
De azi, și tu ești părintele cuiva.
Sursa foto: The Favorite – Grandfather and Grandson, by Georgios Jakobides (1890)