A fost o vreme când părinții își doreau respect din partea copiilor. Dragostea era un rezultat secundar. Dacă era. Dacă nu, nu făcea nimeni mare caz din asta.
Important era ca părintele să fie respectat, nu neapărat iubit.
Probabil pentru că lumea nu avea timp. Iar iubirea cere timp. Iubirea cere răbdare. Iubirea cere înțelegere și acceptare. Să iubești un copil înseamnă (și) să îl lași pe el să te învețe un nou fel de a vedea lumea și lucrurile.
Respectul e eficient, ca o dictatură pe timp de criză, când nu ai timp să explici de ce e bine așa și nu altfel.
Numai că de cele mai multe ori, părinții înțelegeau să câștige respectul prin frică sau prin decretul “c-așa am spus eu.” Că n-aveau timp sau toate vorbele la ei să explice pe îndelete de ce așa și nu altfel. Sau nu știau nici ei.
Și nimic nu e mai frustrant decât confruntarea cu propria neputință sau neștiință. Iar copiii au un mod nefiresc de ușor de a te pune in poziția asta, ba chiar de mai multe ori într-o zi.
Am citit undeva că antonimul afectiv al iubirii nu e ura, ci frica.
Frica pentru că distruge încrederea in celălalt. Și în nici o altă relație omenească nu e frica mai găunoasă decât in părinție.
Pentru că ultimii oameni din lumea asta de care ar trebui să îți fie frică sunt cei care ar trebui de fapt să îți sufle încredere în aripi și să îți ocrotească zborul cu iubirea lor.
Respectul prin frică nu e despre nesupunerea copiilor, ci despre neputința părinților de a fi iubibili, altfel decât printr-un amestec bolnăvicios de amenințări și efuziuni emoționale.
