Niciodată nu am avut mulți prieteni. Nu am fost ceea ce s-ar numi o persoană sociabilă. Ocazional, aveam pusee de extroversiune mânate mai degrabă de o anxietate care dădea pe dinafară și o nevoie de a fi pe plac, care puteau fi confundate ușor cu încercări de a mă deschide în fața altora.
Copilăria și adolescența mi-au fost presărate cu o mână de oameni buni care s-au aplecat asupra mea și au avut răbdare să mă vadă dincolo de gafe și umor forțat. Dar în ciuda eforturilor lor, cel mai des îmi amintesc de anii ăia ca fiind impregnați de respingere și o senzație permanentă de jenă mai adâncă decât afecțiunea lor.
Dincolo de schemele familiale disfuncționale (sau poate tocmai în contrast cu ele), tot timpul m-am atașat de oameni generoși și blânzi. Pășind în lume cu o mentalitate de tip “homo homini lupus est”, “noi împotriva lumii”, cred că mă intriga și mă atrăgea la ei tocmai altruismul lor - mi se părea greu de pătruns cu mintea (mea) de ce cineva ar face sau ar zice ceva blând către mine, fără să aștepte chiar nimic în schimb. De ce cineva ți-ar aduce cafea (exact cum îți place) fără să se aștepte să o plătești. De ce ți-ar aduce suveniruri din fiecare excursie în care merge. De ce și-ar amintește an de an să-ți prindă un mărțisor in piept. De ce ți-ar scrie chiar și când nu e nimic important de zis.
Destinul sau norocul sau cum vreți să-i spuneți mi-a scos în drum câteva lebede negre care au reușit să spargă toate prejudecățile pe care le hrăneam despre oameni. Odată ce s-au topit ghețarii de care mă înconjurasem, am început să revărs asupra lor toată afecțiunea și tandrețea pe care le păstrasem până atunci, uneori în avalanșe debordante greu de gestionat, alteori în câte un pârâu liniștit și constant. Ca un copil care învață să-și dozeze efortul și să-și cunoască propria putere când pășește pentru prima dată.
Până la urmă, chiar e adevărată vorba aia - prietenii sunt familia pe care ți-o alegi. Sau te aleg ei pe tine. Dintr-un milion de persoane, a fost un moment în care omul ăla s-a uitat la tine și a zis în sinea lui, “Hey! Îmi place de omul ăsta. Vreau să-l mai văd. Vreau să îmi petrec timpul cu el.”
Personal, mereu m-am simțit mai în largul meu și mai sinceră în preajma prietenilor decât în familia de origine. Știu, e aiurea. Nu așa ar trebui să fie. Dar așa e pentru mine. Poate pentru că nu sunt atâtea ițe încurcate acolo, nu e atâta trecut, nu sunt atâtea zâzanii. Sigur, și în prietenie mai sunt scântei. Dar de regulă sunt doar atât - câteva scântei care aprind niște fitile și se sting. Nu e un foc mocnit ca un incendiu intr-o pădure, cum pot fi unele conflicte familiale.
În definitiv, se pare că fericirea fiecăruia e dată de calitatea relațiilor din viața sa
(https://news.harvard.edu/gazette/story/2017/04/over-nearly-80-years-harvard-study-has-been-showing-how-to-live-a-healthy-and-happy-life/). Cumva, dinainte să citesc studii, și eu am ajuns la aceeași concluzie.
Sunt recunoscătoare pentru fiecare om blând care a avut răbdarea de a mă cunoaște și a mă dezvălui mie-mi. Dacă n-ar fi pentru ei și ele, viața mea ar fi fost mai câinoasă și mai prăpădită decât un film românesc postdecembrist.
Citat “Prietena mea genială” - Elena Ferrante