*Povestea care urmează este relatarea unei experiențe absolut personale. NU are caracter generalizant și NU infirmă alt fel de experiențe. M-am decis să o lansez pentru acea femeie, dacă mai e vreuna care, poate, trece prin ceva asemănător: “Să știi că nu ești defectă. Nu ești o mamă rea pentru că ai gândurile și trăirile astea. Copilul tău te iubește oricum.” *
Dintre toate femeile cu care am vorbit pe parcursul sarcinii, una singură m-a prevenit. Una singură mi-a spus că pentru ea, cea mai dificilă parte a fost alăptarea.
Toată sarcina (ba chiar cu mult înainte) mintea mea a fost blocată la momentul nașterii, așa că nu înțelegeam cum ceva atât de firesc și (teoretic) nedureros poate fi dificil. Adică ce poate fi atât de greu?
Apoi am înțeles.
La scurt timp după ce s-a născut A., am înțeles că ceva nu mergea bine. Că magia aia care trebuia să ne cuprindă pe amândouă și să ne lege și mai mult aducea mai degrabă a descântec ce ne făcea pe amândouă să ne ieșim din minți.
Au urmat luni de zile în care mi-am mustrat corpul în fel și chip.
Ore, zile, nopți petrecute căutând informații, specialiști, soluții, sfaturi, încurajări.
M-am simțit mustrată și dojenită până la umilire de medici, consultanți și femei care mă învinovățeau aproape la fel de mult ca mine însămi.
Mi-am ținut copilul la piept strângând din dinți și rugându-mă să accepte alt fel de lapte decât al meu.
Și toate pentru că am acceptat să cred cu fanatism adevărul altor femei cum că orice altceva decât laptele matern e egal cu otravă.
Nu mă înțelegeți greșit - cunosc foarte bine beneficiile laptelui matern. Sunt recunoscătoare pentru că in 12 luni de zile, n-am văzut interiorul unei camere de gardă la urgență și am trecut printr-o singură noapte de spaimă febrilă.
După primele 6 luni, când a trecut presiunea hrănirii exclusiv la sân, alăptatul a devenit un răsfăț, un prilej de alinare reciprocă și un moment de intimitate cum n-am avut și nu cred că o să mai am vreodată cu alt om pe lumea asta.
Da, cred cu tărie că deși corpul meu îmi aparține, laptele produs de el - dacă este - e al copilului și e dreptul lui.
DAR
In ciuda curentului naturalist (a cărui adeptă am fost eu însămi),
alăptarea nu e pentru oricine.
Deși biologic sunt puține cazurile in care este imposibilă, practic alăptarea presupune niște costuri mentale foarte mari, pentru care eu una nu am fost pregătită.
Citisem undeva, într-una din nopțile alea de căutări insomniace, că “when you’re breastfeeding, you’re actually feeding the baby more than just milk”.
Și exact așa e.
O hrănești cu emoțiile tale, cu angoasele tale, cu gândurile pe care nu ai curaj să le rostești nici măcar cu vocea minții.
Da, alăptarea e magie când vine de la sine. Dacă trebuie să o forțezi, la fel ca zâmbetele sau pozițiile de yoga - devine nenaturală, ba chiar toxică. Pentru mamă, și în consecință, și pentru copil.
Dacă ar fi să o iau de la capăt, cu siguranță nu aș mai proceda la fel. Nu mi-aș mai chinui copilul și seca trupul din disperarea alăptării exclusive.
Pentru că înainte de sloganul “breastfed is best”, cred cu tărie că “Loved is even better”.
Și tocmai de-aia e important să fii bine tu cu tine.
Pentru că singurul lucru de care are cu adevărat nevoie un nou-născut este o mamă echilibrată - fizic, mental, emoțional.
Iar pentru asta, e dreptul tău uman, ca femeie, să iei deciziile care iți fac ție bine. Indiferent de cum alegi să îți hrănești copilul.
Mai multe despre subiect și povestea fotografiei de copertă găsești aici: https://mymodernmet.com/felicia-saunders-breastfeeding-promo/
