Nu l-am cunoscut niciodată pe bunicul din partea tatălui. De fapt, cred că nici măcar el, tata, nu l-a cunoscut vreodată.
Cu toate astea, un lucru știu sigur despre omul ăsta - știu sigur că trebuie să fi avut ochii verzi sau albaștri.
De unde știu? Ei bine, am aflat asta în clasa a noua sau a zecea, în laboratorul de biologie, după un exercițiu de genetică în baza căruia profesoara (doamna Mocanu) ne-a învățat cum funcționează principiul genelor dominante și recesive.
Așa se face că, după ce am stabilit cu certitudine că ambii mei părinți, bunicul matern și bunica paternă aveau toți ochi de culoare închisă (genă dominantă), trebuie, fără urmă de îndoială, ca ceilalți doi bunici rămași în ecuația genetică să fi avut amândoi ochii de culoare deschisă. Pentru că numai așa, prin amestecul a două gene recesive, se poate întrece o genă dominantă ca într-un joc de poker, rezultând o pereche de ochi spălăciți ai căror posesoare sunt.
Despre bunica din partea mamei știam deja că are cei mai frumoși ochi albaștri (și singurii, de fapt, din familia noastră) în care m-am rătăcit de câteva ori.
Rezulta așadar că acest om misterios, despre care nu am auzit altceva decât că avea o fire aspră, trebuie să fi avut ochii verzi sau albaștri.
Și iată cum, prin ceea ce prietena mea genială numește “loteria genetică”, te poți trezi, două generații mai în jos, că moștenești ceva atât de vizibil și permanent precum culoarea ochilor de la un om pe care nu l-ai cunoscut niciodată.
Și cine știe câte alte trăsături - emoții, neliniști, tabieturi sau linii fizice - ai în comun cu o ființă a cărei prezență a plecat de mult din lumea asta, dar care continuă să trăiască prin tine.
Quod erat demonstrandum.